Poveste pentru un înger

Viața e o sală de cinema. Viața e o sală de cinema unde rulează un film captivant. Viața e o sală de cinema unde rulează la nesfârșit un film captivant despre tine. Tu ești personajul principal. Ecranul este inundat de o lumină care rănește ochii. Lumina ta, a sufletului tău care iubește sincer un alt suflet care, la rândul său, te iubește fără dubii. Ochii tăi. Deasupra e un tavan alb care, cum vei afla mai târziu, este al unui spital. Nu înțelegi ce e cu tine. Poate placenta s-a schimbat. Poate are o energie proprie. Brr… E frig. Mult mai frig decât acolo de unde vii. În jurul tău e forfotă mare. Un du-te – vino continuu. Oamenii țipă pe lângă pătuțul tău. Auzi sunete nedeslușite. Ai două gogoașe acolo unde alții au pumnii. Totul se întunecă. Adormi.
Când te trezești, peste pătuțul tău se revarsă o lumină moale. Razele de soare îți mângâie ochii de un albastru rar întâlnit. Nu se mai aude nicio șoaptă, nu mai e forfotă pe lângă tine, unde ai nimerit? Stai pe spate și nici nu îți dai seama că așa vei privi și cerul, așa vei visa, așa vei muri. Dar ce e cerul, ce e visul, ce e moartea? E prea devreme să-ți spun. Mai ai puțină răbdare și vei afla totul. Adormi din nou.
Te trezești în brațele unei femei pe care n-ai mai văzut-o. Te privește cu ochi blajini și râde moale. Zâmbești și tu pentru prima dată de când te-ai născut. Simți căldura cu care te învăluie. Ești protejat. Și adormi.
Dimineață la vreo 4 ani de când te-ai născut. Te trezești. E ziua ta. Te întinzi cât de mult poți. Abia aștepți să crești, să fii om în adevăratul sens al cuvântului. Cobori scările. La parter, te așteaptă toată familia. Îi privești pe sub balustradă și vezi cadourile. Alergi la ei, primești urări, îmbrățișări și sărutări, după care te năpustești asupra cadourilor. Primul, în hârtie roșie. Îl desfaci. Ești prea mic pentru a ști ce e emoția, deși simți un gol în stomac. În fața ta, o mașină de jucărie se eliberează din hârtie. O să-ți fie aproape mereu alături până la 9 ani. Te mai așteaptă o cutie verde cu bomboane de ciocolată. Îi rupi țipla, o desfaci și iei, la întâmplare, una învelită în marțipan. O așezi pe limbă pe toată și brusc îi simți aroma. Nu ai mai simțit un asemenea gust. Și nici nu te vei mai bucura atât de mult la următoarea, pentru că știi la ce să te aștepți. Ziua decurge normal. Rudele râd în bucătărie, iar tu stai pe scări jucându-te cu mașinuța și mâncând bomboane. Pipăi cu degetele cartonul în care au stat dulciurile. Nu mai e nimic acolo. Te ia durerea de burtă pe neașteptate și mergi la mama care se sperie văzând că ai terminat bomboanele. Te duce sus, în camera ta, și acolo adormi.
Te trezești într-o dimineață întrebându-te cum va fi la școală. Mama te trimite să te speli, îți pregătește un bol cu cereale și, după ce mănânci, te ajută să îmbraci uniforma. E incomodă. Te deranjează sacoul, dar n-ai ce face. Urci în mașină. La școală cobori, îți cunoști colegii. Sunt copii de treabă. Aparențele înșală. Seara ești frânt. Adormi cu capul pe umărul tatei.
17 ani. Te trezești lângă iubita ta. Ce noapte! Ați râs, v-ați promis unul altuia că nu o să vă părăsiți niciodată și ea a adormit la pieptul tău. Ai mai stat o vreme și ai privit-o. Pleoape străvezii, păr negru și lung, întins cu placa, nas micuț care se potrivește atât de bine feței, buze roșii date cu ”lipstick”, după cum spune ea. Brațe albe ca de marmură încolăcite în jurul mijlocului tău. Și mâinile. Mâinile ei cu degete lungi ca de pianistă, cu unghii de un roșu aprins care contrastează cu albul lor de marmură. Un inel fin de argint de pe degetul ei îți aduce în minte ideea verighetei pe care i-o vei da peste câțiva ani. Îți închipui că veți trăi fericiți până la final și zâmbești. În jur, miroase a sărat. Nisipul vă mângâie pe amândoi, doi nebuni porniți în căutarea iubirii perfect care, din păcate, nu le este destinată. Încă îți răsună în urechi ultimele acorduri de la ”18 ani”. ” Sunt nebun, iubesc și nu am bani” Asta se aplică și la 17. Vântul vă îmbrățișează pe amândoi. ”Dormiți, copii! Mâine e o zi lungă.” Închizi ochii, dar nu vrei să pierzi nicio clipă din perfecțiunea acestei nopți. Din păcate, somnul te fură.
La 22 de ani, ai fi cerut-o de soție. Ar fi fost o zi de primăvară cu un cer la fel de senin precum sufletul tău. O bancă ascunsă din parc și copacii din jur ar fi fost singurii voștri martori. Nu ați fi avut nevoie de muzica pe care amândoi o iubiți, căci inimile ar fi cântat la unison cea mai frumoasă baladă. Și nimeni n-ar fi auzit-o, doar voi.  Cu sufletul tău curat, cu ochii albaștri, cu părul blond, semănai încă de atunci, de la 17 ani, cu un înger. Ea te iubea. Tu o iubeai. N-a fost să fie. Dar fii fericit, îngere! Veți fi împreună mereu și nimeni nu o să vă stea în cale, pentru că acum sunteți veșnici.

Viață

Trecuseră aproximativ 10 ani de la moartea soțului ei. Într-o zi la fel de ploioasă ca asta îl găsiseră în baie cu capul spart de gresia rece. Sângele era atât de cald încât nu se pute să fi murit de mult. A încercat să sune la salvare, dar linia era ocupată. Poate sunt cazuri mai serioase decât să cazi în baie și să îți spargi capul. Ciudat, dar nu simțea nicio lacrimă care să i se prelingă pe obrazul dat cu pudră. Nu simțea nici că sufletul ei s-ar fi rupt când l-a văzut. O nemișcare sumbră domnea în aer și parcă o mână îi proteja sufletul de toate sentimentele pe care ar fi putut să le aibă. Îi făcea scârbă sângele șiroind pe podea. Poate că ar fi fost bine să încerce să-l curețe cu ceva până când se va fi întărit, dar picioarele ei erau imobile.
A mai încercat de vreo două ori să sune, dar degetele îi tremurau așa de tare încât nu putea nici să nimerească tastele. Începuse nici să nu mai vadă bine. Ochii i se umeziseră. De ce nu se întâmplase asta de la bun început. Totuși , se bucura că poate să arate că îi pare rău. În sufletul ei se împleteau atâtea sentimente. Nu înțelegea foarte bine ce se era cu ea. Încet, încet s-a desprins de imaginea cadavrului care stătea cu ochii căscați și s-a prelins până la canapea. Acolo a leșinat.
Nu își amintește nimic din ceea ce s-a întâmplat între acel moment când și-a găsit soțul în baie și înmormântare. Abia apoi viața și-a reluat cât de cât cursul normal. Dar ceva lipsea din sufletul ei. Era un loc liber pe care nu l-a putut umple niciodată. Serile au devenit așa cum erau mai înainte de a se fi căsătorit, lipsite de orice bucurie. Singurele care îi erau alături erau cărțile pe care pur și simplu le devora. În cărți își găsea alinarea, lectura ajunsese să fie singurul lucru pentru care mai trăia.
Și totuși, lipsa dorinței de viață era ciudată la vârsta ei. Avea 25 de ani. Vecinii nu o mai vedeau decât rareori ieșind din casă și nici atunci pentru multă vreme. ”Se poate chiar” spuneau ei ”ca moartea soțului să o facă și pe ea să se sinucidă. Prea era fericită cu el și toată viața ei se învârtea în jurul familiei lor.” Gândul de a avea un copil nu îi displăcea, dar credea că timpul va așeza totul la locul lui și va veni o vreme când își va dori cu tot dinadinsul un fiu. Și asta pe la 30 de ani, când se va simți în stare să-l îngriească. Destinul nu i-a dat voie să aibă ce își dorise. Dar era împăcată cu acest gând.
Acum, stătea pe canapeaua din living și se uita la o poză cu soțul ei. Părea atât de fericit acolo. Spera să își fi găsit liniștea de veci…

Nu mai ai timp

Știe că nu mai are timp să-și bea cafeaua cu lapte pe care și-a pregătit-o. Miroase atât de bine, dar ceasul nu mai are răbdare. Și, cu atât mai puțin, telefonul care sună deja de 3 minute. Clienții îl așteaptă. Dacă nu ar fi un avocat atât de bun, probabil că ar avea mai mult timp pentru micile plăceri pe care ți le rezervă viața. Ca de exemplu, o plimbare în parc, luni seara, după o ploaie strașnică, atunci când cimentul miroase a jilav. Dar cine are timp de asta? Oricine, în afară de el.
Nu e timp. Poate că o să își ia un cappucino de la tonomatul de la intrare clădirii unde se află biroul său. Iar cappucino? Asta a luat și ieri. O să încerce altceva. Ce? Bună întrebare. S-a făcut deja 8.25. Aleargă la mașină, își aruncă servieta cafenie pe bancheta din spate și demarează în trombă. Nu se poate. E roșu. Parcă nu se mai termină. Durează o eternitate. În sfârșit, verde. Ajunge la birou. Parchează. E 8. 27. Doar 2 minute. Timpul îi joacă iar feste. În ultima vreme a fost așa de agitat și i s-a părut că o zi are mai puțin de 24 de ore.
Urcă în birou, dar scările par a se învârti cu el. E o cursă amețitoare care îl va duce acolo unde e obișnuit. De două nopți nu mai doarme, se întreabă ce nu-i în regulă cu viața lui, de ce nu mai are timp de nimic, de ce… Se lasă în voia scărilor și ajunge în biroul lui prăfuit, care n-a mai văzut de vineri lumina soarelui. Femeia de serviciu nu și-a făcut treaba week-end-ul ăsta. Pulberea fină s-a așezat și peste sufletul lui. În jur, lumea țipă, trântește uși, iar el are nevoie de un singur lucru: liniște. Parcă nu a văzut niciodată camera asta. Totul îi e străin. Culorile care predomină sunt singurele care îl caracterizează. Biroul de lemn de stejar s-a mătuit odată cu trecerea timpului.
Găsește, sub un teanc de hârtii, o scrisoare mototolită mirosind a parfum de femeie. Suav, parcă îndemnând la meditație și totuși revitalizant și îndrăzneț. E parfumul iubitei lui. Abia acum începe să-și amintească ce s-a întâmplat.
Era vineri seară. Avusese un proces greu pe care îl pierduse și tot ce visa era să se ascundă în casa lui tăcută, singur, uitat de toți, și să doarmă până luni. Uitase tot ce plănuise pentru acea seară. Uitase că îi promisese iubitei sale să o ducă la cel mai frumos restaurant din oraș. Pe la 20.01 și-a amintit. Era prea mult. Și-a sunat prietena spunându-i că intervenise ceva și nu mai putea veni în seara aceea să o întâlnească. Se simțea protejat de colierul pe care i-l dăruise cu câteva seri în urmă și credea că nu va fi o problemă dacă amână. Nu-și mai amintea, desigur, că ținuse un adevărat monolog despre dragostea lor pe care ”nimeni și nimic nu o va distruge”. Îi spusese chiar să-și anuleze toate planurile pentru că are pregătită o surpriză pentru ea. Voia să o ceară în căsătorie. Așadar, motivând că este foarte obosit și că a avut o zi grea, nu a reușit să o convingă că ăsta era adevărul. Ea a țipat de parcă toată viața ei era năruită și închisese. Rămas pe canapea, mort de oboseală și nervos, a adormit și s-a trezit abia când a simțit parfumul ei care răzbătea de la perna pe care se sprijinise.
Nu mai voia să simtă mirosul acela. Nu mai avea nevoie nici de energia ei debordantă, nici de ceva care să-i amintească de ea. Voia o cafea, dar era prea târziu…