Viață

Trecuseră aproximativ 10 ani de la moartea soțului ei. Într-o zi la fel de ploioasă ca asta îl găsiseră în baie cu capul spart de gresia rece. Sângele era atât de cald încât nu se pute să fi murit de mult. A încercat să sune la salvare, dar linia era ocupată. Poate sunt cazuri mai serioase decât să cazi în baie și să îți spargi capul. Ciudat, dar nu simțea nicio lacrimă care să i se prelingă pe obrazul dat cu pudră. Nu simțea nici că sufletul ei s-ar fi rupt când l-a văzut. O nemișcare sumbră domnea în aer și parcă o mână îi proteja sufletul de toate sentimentele pe care ar fi putut să le aibă. Îi făcea scârbă sângele șiroind pe podea. Poate că ar fi fost bine să încerce să-l curețe cu ceva până când se va fi întărit, dar picioarele ei erau imobile.
A mai încercat de vreo două ori să sune, dar degetele îi tremurau așa de tare încât nu putea nici să nimerească tastele. Începuse nici să nu mai vadă bine. Ochii i se umeziseră. De ce nu se întâmplase asta de la bun început. Totuși , se bucura că poate să arate că îi pare rău. În sufletul ei se împleteau atâtea sentimente. Nu înțelegea foarte bine ce se era cu ea. Încet, încet s-a desprins de imaginea cadavrului care stătea cu ochii căscați și s-a prelins până la canapea. Acolo a leșinat.
Nu își amintește nimic din ceea ce s-a întâmplat între acel moment când și-a găsit soțul în baie și înmormântare. Abia apoi viața și-a reluat cât de cât cursul normal. Dar ceva lipsea din sufletul ei. Era un loc liber pe care nu l-a putut umple niciodată. Serile au devenit așa cum erau mai înainte de a se fi căsătorit, lipsite de orice bucurie. Singurele care îi erau alături erau cărțile pe care pur și simplu le devora. În cărți își găsea alinarea, lectura ajunsese să fie singurul lucru pentru care mai trăia.
Și totuși, lipsa dorinței de viață era ciudată la vârsta ei. Avea 25 de ani. Vecinii nu o mai vedeau decât rareori ieșind din casă și nici atunci pentru multă vreme. ”Se poate chiar” spuneau ei ”ca moartea soțului să o facă și pe ea să se sinucidă. Prea era fericită cu el și toată viața ei se învârtea în jurul familiei lor.” Gândul de a avea un copil nu îi displăcea, dar credea că timpul va așeza totul la locul lui și va veni o vreme când își va dori cu tot dinadinsul un fiu. Și asta pe la 30 de ani, când se va simți în stare să-l îngriească. Destinul nu i-a dat voie să aibă ce își dorise. Dar era împăcată cu acest gând.
Acum, stătea pe canapeaua din living și se uita la o poză cu soțul ei. Părea atât de fericit acolo. Spera să își fi găsit liniștea de veci…